2013, București, Concursul Strongest Man, locul 1
Blog-lucru
Saturday, October 21, 2023
Emilian Știrbu culturist
Tuesday, January 24, 2023
Interviu cu colecționarul de artă Vasile PETROVICI
Pe Vasile PETROVICI îl cunosc de peste 40 de ani, din vremea când era studentul Facultății de Cibernetică. L-am întâlnit după terminarea facultății la Biblioteca Națională de Programe de la ICI, unde făcea meseria de programator, unde era excelent, așa cum îl știam eu din studenție. După aceea, Vasile PETROVICI a lucrat tot ca informatician, până s-a pensionat.Mie îmi place să merg pe la expoziții de pictură la sălile care sunt prin București sau la muzee, ori de câte ori ajung undeva unde am posibilitatea să admir opere de artă și cu unul din aceste prilejuri am aflat că fostul meu student Vasile PETROVICI scrie cărți despre pictură, că fostul meu student Vasile PETROVICI este un valoros colecționar de opere de artă.
Am ținut legătura cu el și l-am rugat să-mi pună la dispoziție cărțile scrise de el ca să le citesc și să scriu despre fiecare în parte câte un articol pe blogul meu. În prima parte a lunii ianuarie 2023 am finalizat scrierea și postarea articolelor scrise de mine pe blog. Am discutat cu colecționarul de artă Vasile PETROVICI dacă este de acord să realizăm un interviu. El și-a exprimat acordul și acum Vasile PETROVICI va răspunde întrebărilor mele. Fiecare întrebare a mea este precedată de acronimul II de la Ion IVAN, iar răspunsurile date vor avea în față acronimul VP, de la Vasile PETROVICI.
II: La început, să discutăm despre copilăria ta.
VP: Am avut o copilărie obișnuită, ca a oricărui copil născut la țară, cu un părinte muncitor și celălalt agricultor. Am balansat între casa părintească și cea a bunicii materne care avea grijă de mine peste săptămână. Bunica maternă făcea o cremă grozavă pentru vindecarea „bubelor dulci” care rezultau după prea mult consum de miez de nucă nou. Când o aplicai pe buze făceai puțin pipi pe tine, de usturime, dar în două zile nu mai aveai nimic. Bunica paternă era la vreo câteva case mai sus, dar pe la ea treceam mai rar. Mai des mergeam când se coceau dudele căci avea un dud la poartă care mă ispitea cu ale sale dude dulci și mari.
II: Spune ceva despre învățătoarea sau învățătorul tău.
VP: Învățătoarea mea se numea Cornelia Dobre, avea doi copii mai mici ca mine, un soţ exigent şi nu era din satul nostru, deci era privită ca o venetică. Avea o viaţă de familie grea. Pentru dânsa şcoala a fost o datorie pe care şi-a onorat-o cu mare profesionalism. Ne lua caietele de teme acasă şi ni le corecta. Aveam oarece teamă când ni le aducea, dar acest mod ne-a format bine pe noi elevii dânsei. Pe atunci (1964) nu mulţi copii de la sat puteau intra la liceu şi cu atât mai greu să facă o facultate. Nu din cauza condiţiilor materiale, ci din cauză că erau consideraţi cu o pregătire slabă. Datorită şi dânsei mulţi am urmat liceul (atât la Oneşti cât şi în întreaga ţară) şi chiar facultatea (eu, DASCĂLU Nicolae, COSTANDIȘ Corneliu, SĂLĂVĂSTRU Maricica etc.). De la celelalte clase numărul de elevi care au urmat facultatea a fost mult mai mic. De la dânsa am învățat modestia, lucru de care am fost conștient mai târziu. Îi port o vie recunoștință și un veșnic respect.
II: În clasele 5 - 8 ai avut profesori. Cum au fost aceștia?
VP: Din clasa a cincea l-am avut ca diriginte pe domnul Croitoru, profesor de franceză, iar în clasa a VIII-a pe domnul Petru STICLARU, profesor de limba română. Proaspăt venit în şcoală la noi, profesorul de matematică Mihai PĂTRĂȚEANU, a fost exigent cu noi, ne dădea teme suplimentare de făcut, aveam caiete întregi cu acestea. Era o întrecere între câțiva elevii în rezolvarea problemelor de la Gazeta matematică şi apoi mândria de a apărea numele nostru şi şcoala la sfârşitul revistei. Cred că şi domnul Pătrăţeanu se bucura de acest lucru. Cu aceste eforturi făcute de profesorii mei nu a trebuit să fac meditaţii pentru a intra la liceu. Nu am fost bun la sport şi nici nu pot să spun că l-am simpatizat pe domnul profesor Păcuraru, al acestei discipline, chiar dimpotrivă. În clasele 5-8 am avut mulți profesori, tot atâți câte discipline am studiat. Pe toți i-am respectat iar de la unii am învățat mai mult decât materia pe care o predau.
Mi-a plăcut să fac fotografii. Parinţii îmi cumpăraseră un aparat de fotografiat Smena când eram în cursul secundar la Şcoala generală. Şcoala avea un laborator foto pe care domnul RĂILEANU Valeriu, director al şcolii, îl folosea. Cu fiul dânsului, Dan, am făcut multe poze alb-negru, care erau cele obişnuite la acea vreme. Pozele color erau o raritate. Ce mai munceam noi să developăm filmele, să le uscăm apoi să facem poze, mărind filmele cu aparatul Krokus, să punem hârtia la developat, fixat şi apoi uscat ca în final să o tăiem cu zimţi şi să vedem ce poze „grozave” am realizat.
Domnul RĂILEANU, care era profesor de bilogie în ciclul II (clasele V-VIII) m-a rugat odată să-l însoţesc pe Balica – zonă deluroasă din aria comunei noastre – să culeagă nişte plante pentru un ierbar necesar tezei dânsului de doctorat. L-am însoţit şi din discuţiile pe care le-am avut o frază m-a marcat, pot spune pentru toată viaţa „Să nu faci lucruri minore, care îţi fac plăcere acum şi-ţi ocupă tot timpul, ci lucruri cu bătaie lungă care o să-ţi folosească şi mai târziu”.
II: Care au fost disciplinele care te-au atras?
VP: La toate învățam bine, dar în mod deosebit mi-au plăcut matematica și fizica.
II: Să ne spui ceva și despre anii de liceu.
VP: Voiam să fac un liceu de electronică. Îmi plăcea și mă atrăgea această specializare. Am scris la ziarul Scânteia tineretului și dânșii mi-au răspuns că la Iași este un liceu cu acest profil. Plecat la Iași, cu tata, odată ajunși la poarta acestui liceu am aflat că nu se înscriu decât elevi din județul Iași. Am luat ziarul Informația Iașului și am văzut că se primesc elevi din orice județ la Liceul de prelucrare automată a datelor. M-am sfătuit cu tata și el a spus dacă asta îți dorești și crezi că ești capabil dă examen la acest liceu. Examenul a fost destul de complex. Primele trei probe erau eliminatorii (de atenție distributivă, de memorie și de logică). Au picat mulți la aceste probe din cei înscriși. Apoi au urmat probele orale și scrise la matematică și fizică și oral la limba română. Am intrat cu a doua medie 9.50, care o aveau câțiva elevi. În liceu am învățat la toate materiile, cum eram învățat din școala generală, dar mi-au plăcut în mod deosebit disciplinele: scheme logice, programare în COBOL, programare în FORTRAN, matematica, fizica și apoi organizarea întreprinderilor, economie politică. Nu aveam proprii profesori la toate disciplinele, unii erau specialiști de la Centru teritorial de calcul Iași, care știau meserie nu glumă, alții erau cadre didactice la Universitate. Nici clădirea în care am învățat nu era proprietatea liceului ci a Facultății de Arhitectură. Am stat la cămin cu studenții de la Facultatea de Științe Economice în Copou. După mulți ani s-a construit clădirea liceului și cea a internatului său. Eu am fost a doua promoție a acestui liceu. Gândirea mea, ca elev, a fost următoarea: să învăț foarte bine astfel încât chiar de nu voi intra la facultate să știu să programez foarte bine și să pot muncii într-un centru de calcul.
II: Pentru tine liceul a fost ca în poezia lui BACOVIA? Cum te-a format pe tine liceul?
VP: Bacovia spunea în prima strofă:
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele –
Pedanţi profesori
Şi examene grele...
Şi azi mă-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele!
Nu pot spune că liceul a fost „cimitir al tinereții mele”. Profesori pedanți (Cu pretenții de erudiție și de competență deosebită; minuțios peste măsură - conform DEX) am avut, cam la toate disciplinele, iar tezele erau destul de grele mai ales la materiile de specialitate. La vremea aceea erau doar cinci licee de informatică în România. Liceul m-a învățat rigoarea, să gândesc logic și să duc la bun sfârșit lucrurile începute.
II: După examenul de bacalaureat ai dat examen la Facultatea de Cibernetică. Spune-mi, te rog, cum ai făcut alegerea? În ce a constat examenul de admitere?
II: Cum a fost trecerea de la liceu la învățământul superior, de la viața de elev, la viața de student?
VP: Trecerea a fost intermediată de nouă luni de armată la Caracal la termen redus. După armată deja îmi cunoștream colegii de facultate, de sex masculin. La faculate am fost împărțiți în grupe și au apărut fetele care au dat examen în 1977, noi îl dădusem în 1976. Eram obișnuit cu viața studențească de la liceu, căci așa cum am spus, am stat la cămin cu studenții de la Facultatea de Științe Economice.
II: Știu că ai fost un student foarte bun. Cum au fost anii de studenție? Ce discipline ți-au plăcut? Ai avut modele?
VP: Vă mulțumesc pentru apreciere! Cei patru ani de studenție au fost cei mai frumoși ani ani tinereții mele. Cred că e vârsta la care iei deciziile în cunoștință de cauză. Le ei doar tu fără a gândi altul în locul tău. Mi-au plăcut în mod deosebit disciplinele practice, adică acele de programare precum și unele teoretice (statistică, economie politică). Despre modele pot spune că majoritatea profesorilor îmi erau modele, numesc câțiva: Ludovic TOVISSI, N. N. CONSTANTINESCU, Ion IVAN, Vasile MACOVICIUC Gheorghe DODESCU. Generația mea a avut o prețuire deosebită pentru cadrele didactice. Erau persoanele care ne formau ca oameni, atât cu învățătură cât și cu povețe de comportament. Admiram, încă din liceu, pe autorii cărților de COBOL și FORTRAN. Cu autorul FORTRAN-ului, Stelian NICULESCU, am fost coleg de serviciu la I.C.I. Vă închipuți ce respect aveam pentru dânsul! Era un om foarte vesel și apropiat de toți colegii săi.
II: Examenul de diplomă. Să ne oprim puțin asupra lui. În ce a constat lucrarea de diplomă? Cine a fost profesorul coordonator? Cum a decurs susținerea?
VP: Lucrarea de diplomă am făcut-o la Întreprinderea de Mașini Grele București, consta în programarea producției și am avut drept conducători pe domnul profesor Ludovic TOVISSI și contabila șefă a întreprinderii doamna APOSTOLESCU. Susținea a constat în prezentarea unui rezumat al lucrării, de către mine, și apoi comisia mi-a adresat întrebări legate de teză. Am răspuns cât am putut eu mai bine iar dânșii mi-au dat nota zece.
II: Știu că ai făcut cercetare științifică în studenție. Detaliază. Dacă îți mai amintești, am mers împreună la o sesiune națională a cercurilor științifice de la Iași. Cum a fost atunci?
VP: Cred că din anul doi am început această activitate coordonată de domnul profesor Ludovic Tövissi. Erau contracte între facultăți și întreprinderi bucureștene. Eu făceam partea de programare la aceste contracte. Cu dumneavoastră am mers la Iași la o sesiune națională a cercurilor științifice. Era un rezultat al muncii cadrelor didactice din facultate și al efortului meu. Mă reîntorceam în orașul în care terminasem liceul și eram, afectiv, destul de emoționat.
II: Cum a fost la repartiție?
VP: Terminând al doilea ca medie – am avut cinci de 9 și restul de 10 la examene – din cei 550 de studenți ai facultății, am putut alege. Am fost prima promoție în care marile orașe erau „închise”, adică nu se mai repartizau absolvenții în unități economice din ele. Am ales Filiala de Rețele Electrice București cu punctul de lucru Buftea. La Buftea am fost doar odată în rest am avut locul de muncă în București, fiindcă cei de la Filiala de Rețele Electrice București aveau nevoie de programatori la nou înființatul compartimentul Centru de calcul.
II: Să discutăm despre tine ca informatician, adică despre Vasile PETROVICI de dinainte de 1989.
VP: Nu am fost un umblăreț, adică nu am schimbat multe locuri de muncă. Am fost programator cu diferite niveluri la Filiala de Rețele Electrice București și Institutul Central de Informatică. Am făcut multe programe și la un loc de muncă și la celălalt ceea ce mi-a atras stima colegilor și șefilor. Programarea am început-o la mașinile de facturat și contabilizat FC-15. Am continuat cu FC-30, BASIC, COBOL, FOTRAN, FoxPro, C, PHP.
II: Să discutăm și despre informaticianul Vasile PETROVICI, cel de după 1989.
VP: Ca informatician am fost la fel ca cel după absolvire. Nu m-am schimbat deloc din punct de vedere al caracterului. Și acum fac programare. Pentru mine programarea nu o fost un chin ci o plăcere, presărată uneori cu satisfacția de a creea aplicații cu impact național și cu utilizatori mulțumiți de cum funcționează ele. După 1989 am revenit la Filiala de Rețele Electrice București care atunci se numea CONEL.
II: Vasile PETROVICI este colecționar de artă. Cum ai început? S-o luăm sistematic, de la achiziționarea primei lucrări, până la ceea ce ești în ziua de azi.
VP: E o cale de 30 de ani. Era în vara lui 1993. Îmi plăceau de mult tablourile dar nu reușisem să cumpar nimic valoros. Soția mai cumpărase înainte câteva de la un amator. Întâmplarea fericită a făcut să am ceva bani și voiam să cumpăr un „obiect” care să rămână. Am mers la câteva galerii de artă și m-am oprit la „Căminul Artei” unde expunea pictorul Vasile ROTARU. Mi-a plăcut în mod deosebit o iarnă. Albastrul cu albul murdar dădea o combinație interesantă. Galerista Adriana Niculescu m-a întrebat dacă vreau să cumpăr ceva și i-am răspuns că aș fi interesat. Mi-a spus un preț care nu mi s-a părut prea mare, mai ales că se încadra în banii pe care îi aveam. Dânsa m-a sfătuit să mai iau încă un tablou că așa ar fi mai bine. Și la acestă propunere am răspuns afirmativ. După ce mi-a comunicat prețul la amândouă (tablourile reprezentau unul o iarnă și celălalt o primăvară) am hotărât să vin a doua zi cu banii și să le iau. Banii i-am dat a doua zi dar tablourile le-am ridicat la închiderea expoziției. Eram tare nerăbdător să ajung acasă și să le pun pe pereți. Inițial ele au stat în sufragerie de o parte și de alta a unei uși înalte de trei metri, „Iarna” în dreapta și „Primăvara” în stânga. Când intrai în sufragerie de pe hol dădeai cu ochii de „Iarnă” și apoi de „Primăvară”. Mi-au produs multă bucurie uitându-mă la ele, mai ales când eram obosit. Spre sfârșitul verii aceluiași an tot la galeria „Căminul Artei” expunea pictorița Coca Mețianu. Din galerie mi-a plăcut în mod deosebit un portret al mamei dânsei. Era superb realizat pe tonuri de verde. Deja o cunoșteam pe galeristă și am întrebat-o cât costă. Mi-a spus un preț care depășea salariul meu pe un an (peste ani acest tablou a ajuns în colecția mea). Am renunțat, pe moment, dar am revenit la galerie și cu acea ocazie am cunoscut-o pe doamna Mețianu. Dânsa m-a întrebat de ce-mi place pictura, dacă cu adevărat o iubesc. I-am dat răspunsurile la problemele ridicate și apoi mi-a zis că mai are și alte tablouri decât cele expuse. După câteva zile am revenit la galerie și mi-a arătat un peisaj și niște anemone pe fond albastru deschis. Am întrebat de preț și deși nu aveam banii mi-a convenit. Am ales anemonele, căci veneau mai mult pe sufletul meu, i-am dat un aconto rămânând ca după două săptămâni să aduc și restul și să iau tabloul.Au trecut trei ani. Într-o după amiază când m-am întors de la serviciu, am deschis televizorul pe TVR2 și am prins un final de emisiune culturală unde era prezentată revista PRO ARTE a Societății Colecționarilor de Artă din România (S.C.A.R.). Atunci mi-a mijit în gând ideea să devin colecționar (deși aveam doar trei tablouri). Peste câteva săptămâni, într-o duminică, am făcut o vizită la Muzeul Dumitru Minovici de la fântâna Miorița. Am admirat valorile artistice strânse de acest domn Dumitru MINOVICI (tablouri, tapiserie, cărți, vase, ceramică, podoabe de vânătoare etc.). Pe o masă am văzut și revista PRO ARTE din 1995. Am rugat-o pe doamna ce mi-a deschis ușa muzeului să mă lase să o consult. M-a lăsat. Am frunzărit-o și apoi mi-am notat numărul de telefon al domnului Vasile Parizescu, președintele S.C.A.R. După vreo câteva zile i-am dat un telefon, i-am spus că am văzut emisiunea la televizor, că am luat numărul dânsului de telefon din revista PRO ARTE și că aș vrea să devin și eu membru S.C.A.R. Dânsul mi-a vorbit cu o vădită reținere, spunându-mi că pentru a deveni membru S.C.A.R. trebuie în primul rând să-ți placă arta, să ai ceva colecționat (tablouri, ceramică, covoare, monede, cărți rare etc) și să ai recomandarea a doi colecționari deja înscriși în Societate. Prima condiție o îndeplineam (deși era mai greu de verificat), a doua oarecum (aveam dor trei tablouri) și a treia cădea de la sine căci nu cunoșteam nici un colecționar din S.C.A.R. În finalul discuției, domnul Parizescu îmi propune să merg la dânsul acasă marțea următoare (marțea avea dânsul ziua dedicată S.C.A.R.). Am discutat despre artă, ce tablouri am, de ce vreau să devin colecționar etc. În final mi-a spus să vin marțea viitoare cu două fotografi tip pașaport și banii pentru cotizație. Am fost foarte bucuros de izbânda mea.
În mai 1997 am început să fac un site de pictură românească contemporană pe Internet. Am început cu doamna MEȚIANU și apoi cu pictorii Angela POPA-BRĂDEAN, Traian BRĂDEAN, Dan CONSTANTINESCU, Corneliu IONESCU, Bălașa IONESCU, Sorin IONESCU, Mariana PALEA, Marcel CHIRNOAGĂ, Vasile PARIZESCU, Vasile ROTARU, George RĂDEANU, Nicolae HILOH, Petru DAMIR, Ion POPESCU-NEGREN, Constantin DARADICI; scupltorii Vasile ACIOBĂNIȚĂI Ana CORDONEȚ, Ion LUCIAN MURNU și Gheorghe D. AANGHELși 3 pictori de icoane Valeriu STOICAt, Elena CONSTANTIN, Floriana HRISTUDOR HILOHI. Așa am cunoscut mulți pictori, pictura și atelierele lor.
De asemeni am „devorat” multe pagini de literatură despre artă și încă mai am multe de citit. Mi-am cumpărat o mulțime de cărți de artă și merg regulat la expoziții, în ateliere de artiști și în colecții particulare. Cred că am realizat ceea ce spunea criticul de artă Petre Oprea: ca să ai o bună educație a ochiului trebuie să vezi o sută de mii de tablouri.
Continui să achiziționez și alte tablouri (pictură și grafică), să mă bucur de fiecare lucrare, să creez animozități din cauza cheltuielilor cu arta, dar ce să-i faci… colecționatul e boală grea. La început te bucuri că ești stăpânul colecției dar de la un moment dat colecția te stăpânește pe tine.
M-am cam lungit…
II: Te-ai împrietenit cu unii dintre cei de la care ai achiziționat lucrări. Ce a însemnat pentru colecționarul de artă Vasile PETROVICI cunoașterea acelor artiști?
VP: A însemnat pătrunderea într-o altă lume, cea a frumosului și parcurgera unei alte facultăți aceea a artelor frumoase. La vizitele făcute dânșilor, în atelier, discutam despre artă. Aceste discuții erau adevărate cursuri de artă.
II: S-o luăm pe rând. Spune-ne povestea cunoașterii lui Ion POPESCU-NEGRENI.
VP: Povestind domnul Parizescu despre pagina sa de Internet domnului Ion Popescu-Negreni acesta a dorit să mă cunoască aşa că am fost la atelier la dânsul. Îl avea în piaţa Mihail KOGĂLNICEANU la etajul şapte, atelier mare, spaţios unde erau o mulţime de tablouri (150-200). Acet fapt se întâmpla la începutul lui 1998.
II: Spune și povestea cunoașterii lui Marcel CHIRNOAGĂ.
VP: În primul trimestru al anului 1998 am primit vizita, la serviciu, a domnului Vasile Parizescu şi a domnului Marcel CHIRNOAGĂ. Veniseră să vadă cum a ieşit pagina de Internet a domnului Vasile PARIZESCU şi după ce s-a convis şi-a dorit şi dânsul una. Atunci lucram la Institutul Central de Informatică – Biblioteca Națională de Programe.
II: Dar povestea cunoașterii lui Mihai SÂRBULESCU care este?
VP: Pe pictorul Mihai SÂRBULESCU l-am cunoscut în 2005 când a venit să-mi vadă colecţia împreună cu pictorul Horea PAȘTINA. I-am spus că îi prețuiesc opera și că mi-aș dori lucrări de la dânsul.
II: Despre ceilalți artiși ale căror opere sunt în colecția ta, ce ne spui?
VP: Toți au fost (căci unii nu mai sunt printre noi) sau sunt minunați, le prețuiesc opera, merg în ateliere dânșilor și caut să mă răsplătesc pentru clipele de bucurie pe care le am admirând operelor dânșilor, făcându-le expoziții, cărți și albume.
II: Să trecem acum la a doua latură a muncii tale, la scrierile despre artiștii și operele lor pe care le ai tu în colecție. Cum ți-a venit ideea de a scrise acel ciclu de cărți cu titlul generic De vorbă cu…
VP: Eram în atelierul domnului Marcel CHIRNOAGĂ și dânsul comenta un articol scris despre opera sa. Erau pasaje paralele cu realitatea și domnul CHIRNOAGĂ se amuza. Atunci mi-a venit ideea de a face o carte-interviu cu opiniile autorului despre viața și opera sa. L-am întrebat dacă e de acod cu acest lucru și dânsul a răspus că da. Odată apărută cartea De vorbă cu Marcel CHIRNOAGĂ ea constituia un model pentru ceilalți artiști. Le-o arătam și le spuneam ce doresc să fac cu privire la prezentarea vieții și operei dânșilor.
II: Am lăsat mai la urmă Dicționarul colecționarilor de artă din România. Care a fost geneza acestei lucrări?
Dicționarul colecționarilor de artă din România se află acum în bibliotecile marilor muzee din lume: Prado (Madrid), Uffizi (Florența), Victoria și Albert (Londra), Rijksmuseum (Amsterdam), Ermitaj (Sankt Petesrburg), lucru care se poate verifica în cataloagele electronice ale acestor biblioteci.
II: Te-a ajutat profesia ta de informatician în realizarea acestei lucrări?
VP: Fără doar și poate. Mi-am făcut programe care inserau colecționarul la locul său (care erau ordonați alfabetic) și artiștii din colecție la locul lor. Fără programe timpul de realizare ar fi fost mult mai mare și probabil apăreau și erori de ordonare dacă lucram doar manual.
II: Ce ecou a avut apariția acestei cărți?
VP: Unii specialiști au primit-o cu entuziasm. Este o carte tehnică care ajută să identifici rapid un colecționar și apoi artiștii care-i are în colecție. Au fost și voci împotriva ei, ca la orice lucare de acest gen.
În anul 2016, Dicționarul colecționarilor de artă din România, a fost ales de International Institute for Bibliography in Historical Science între cele 10.000 de cărți și articole considerate ca fiind cele mai relevante din lume, publicate în anul 2011. Acest lucru îl face din 1926, eu apărând în volumul 80. International Institute for Bibliography in Historical Science face și astăzi această activitate de selecție.
II: Eu am parcurs cărțile pe care tu ai avut amabilitatea să mi le dai să le citesc și am scris despre ele. Ele reprezintă un efort foarte mare de a le compune și de a face documentație. Există la ora actuală unele rețineri ale colecționarilor, dar viitorul va produce mutații fundamentale, mai ales datorită digitalizării și dezvoltării de muzee și expoziții virtuale. Cum vezi toate aceste transformări?
VP: Vă sunt recunoscător pentru ce ați scris despre cărțile mele! Din punct de vedere al arhivisticii și experimentului digitalizarea va avea un rol esențial pentru muzeele actuale (arhivarea) și artei virtuale. Există și muzee virtuale. Nu pot, însă, să-mi imaginez dispariția emoției ce o trăiești atunci când ești în contact nemijlocit cu opera de artă, față de atunci când o privești pe calculator. Sunt și rămân un conservator în ceea ce privește opera de artă (tablou, sculptură), vreau să o văd în realitate.
II: Am apreciat la tine arta de a pune întrebări scurte care necesită răspunsuri lungi, lămuritoare, ceea ce este esențial pentru autorul care dorește să lase să se prezinte artistul însuși, prin răspunsurile pe care le dă. Cum ai reușit acest lucru?
VP: Am reușit făcându-mi un plan dinainte de a merge la interviu. Interviurile au fost succesive pe parcursul câtorva luni pentru a realiza cărți din ciclul De vorbă cu… Multe întrebări au derivat din răspunsurile date la întrebarea anterioară de către cel intervievat. Și apoi îi cunoșteam destul de bine pe cei intervievați, stătusem în preajma lor cel puțin zece ani.
II: Cunoști lumea pictorilor și graficienilor. Ce ai acum pe masa ta de lucru?
VP: Sunt câteva proiecte (carți) în care am avansat în procente diferite. Cel mai înaintat este cel intitulat Marcel CHIRNOAGĂ – 1000 de lucrări de grafică, o carte care are ambiția de a reda o treime din creația marelui gravor român. Nu știu dacă voi reuși să adun cele 1000 de lucrări, este foarte dificil să le găsești. Un alt proiect este De vorbă cu Virgiliu PARGHEL. Să sperăm că după ce le voi aduce la stadiul de bun de tipar să găsesc și banii pentru tipărire.
II: Ce muzee ai vizitat?
VP: Am vizitat muzee de artă atât din țară (35) cât și în străinătate (105). În țară am vizitat cam toate muzeele de artă din capitalele de județ iar din cele 105 din străinătate amintesc: Luvrul (Paris), Prado (Madrid), Ermitaj (Sankt Petersburg), Rijksmuseum (Amsterdam), National Galery (Londra), Kunsthistorichemuseum (Viena), Uffizi (Florența), Tretiakov (Moscova), Pușkin (Moscova), Di Brera (Milano), Vatican (Roma), Victoria și Albert (Londra) - muzee cu artă clasică și modernă. Dar am vizitat și Centrul Pompidou (Paris), Tate Modern (Londra), Garaj (Moscova), Erarta (Sankt Petersburg), MUMOK (Viena), Reina Sofia (Madrid), Cobra (Amsterdam), Pinacoteca de Artă Modernă (München), Peggy Guggenheim (Veneția), Fundația Joan Miró (Barcelona), Fundația Antonio Tapies (Barcelona) - muzee care au cu preponderență artă contemporană. Am vizitat, dar mult mai puține, muzee cu alte specializări: a plicului, a filmului, a fotografiei, a sticlei etc.
II: Cum ți se pare piața operelor de artă de la noi?
VP: Este o piață ce se dezvoltă. Oricum nu putem avea o piață de artă ca cei care au început-o la 1776 (Cristie’s) sau 1744 (Sotheby's).
II: Se vorbește foarte mult despre nivelul nostru de cultură. Cum vezi că se face educația prin artă a tinerei generații?
VP: În școală puțin sau deloc. În particular, sunt copii care au acumulat mult în acest domeniu.
II: Te-a ajutat informatica în demersul tău prin lumea oamenilor de artă?
VP: Sigur ca da, cu logica sa… dar uneori e bine să o uiți și să dai frâu liber visării.
II: Ce preocupări are acum Vasile PETROVICI, informaticianul? Dar colecționarul de artă Vasile PETROVICI?
VP: Cum spuneam mai sus încă mai programez. Ca și colecționar mi-aș dori să pot scrie cât mai multe cărți în care să transmit generațiilor viitoare bogăția de informații artistice a perioadei ce o trăiesc și să mă bucur de alte lucrări de artă.
II: Cum te vezi peste 10 ani?
VP: O persoană de 75 de ani care iubește arta, care nu-și ponegrește vremea când lucra, care își aduce aminte cu plăcere de vremea școlii generale, liceului și facultății cu tot ce era bun în ea, cu respect pentru cadrele didactice care s-au ostenit să-l învețe carte, care citește mult, atât beletristică cât și cărți de artă, care vizitează muzee și expoziții atât în țară cât și în străinătate și… cu bucuria că mai trăiește.
(20 ianuarie 2023)
Thursday, September 1, 2022
Interviu cu profesorul Ion IONIȚĂ
În primul rând doresc să aduc mulțumirile mele profesorului Ion IONIȚĂ pentru amabilitatea cu care a primit rugămintea mea de a răspundă la întrebările care fac obiectul acestui interviu. Ideea de bază de la care am pornit în realizarea de interviuri cu profesori de la Academia de Studii Economice este aceea de a face cunoscut modul în care s-a făcut școală acum peste 50 de ani și modul în care s-a evoluat în mediul academic, de la asistent la profesor universitar. Este bine de știut unele detalii pentru a înțelege mai bine cum au evoluat lucrurile în timp și pentru a vedea că fiecare etapă a evoluției noastre înseamnă puncte de continuitate și nimic nu trebuie șters cu buretele sau reinterpretat, căci adevărul este unul singur. Profesorul Ion IONIȚĂ va prezenta lucrurile exact așa cum au fost și nu altfel, căci îl cunosc foarte bine și el nu va lăsa loc la interpretări de niciun fel, căci viața este așa cum este, nici mai frumoasă, nici mai urâtă. Răspunsurile profesorului Ion IONIȚĂ vor avea în față acronimul II, iar întrebările mele vor avea în față acronimul IV.
IV: Să începem direct. Cine este profesorul Ion IONIȚĂ?
II: M-am născut în orașul Buftea-Ilfov, într-o familie cu patru copii, modestă din punct de vedere financiar. Tatăl meu a fost muncitor în Fabrica de Vată din localitate, iar noi copiii împreună cu mama lucram cele patru hectare de pământ pe care le posedam.
Am făcut școala elementară în acest oraș. Liceul l-am făcut în București la actualul Colegiul National Gheorghe LAZĂR. Cei patru ani de liceu au reprezentat perioada cea mai importantă în formarea mea culturală. Am citit sute de cărți, literatura română devenind disciplina cea mai îndrăgită. Deși liceul era real, pregătirea mea a fost în esență umanistă. În 1967 am dat examenul de admitere la Academia de Studii Economice din București.
In 1974 m-am căsătorit. Am doi băieți care au absolvit cursurile ASE. Primul a urmat cursurile Facultății de Cibernetică și Informatică Economică, al doilea a terminat Facultatea de Management. Ambii sunt căsătoriti ți lucrează în domeniul pentru care s-au specializat la facultate.
In prezent sunt pensionar, continui să mai scriu articole, de asemenea am mai publicat o carte în anul 2018.
IV: Să vorbim acum despre admiterea la facultate.
II. În anul 1967 am dat admiterea la ASE pentru Facultatea de Economia Industriei, devenită ulterior Facultatea de Management. Concursul a fost greu. Cu toate că erau trei candidați pe loc, din cele 150 de locuri s-au ocupat numai 110, restul au fost ocupate în cea de a doua sesiune de admitere. Am reușit să intru din prima sesiune pe un loc care se afla în prima jumătate a listei. Pregătirea din liceu la cele doua discipline de concurs – matematica și economie politică mi-a fost suficientă, nu a trebuit sa fac meditații.
In primul semestru al anului întâi, cel mai greu mi-a fost adaptarea la noua formă de învățământ, cu totul diferită de cea din liceu. Profesorii veneau în amfiteatru își țineau cursul și plecau. Nu se puneau întrebări în cazul unor neînțelegeri la tema prezentată, nu aveai ocazia să vorbești cu profesorul în pauză, aceasta era la doua ore cât ținea expunerea la fiecare disciplină. Pentru clarificarea unor neînțelegeri de la curs puteai să mergi la consultații, fiecare profesor având un program săptămânal de consultații. Evident, se mai lămureau unele lucruri și la seminarii.
Prezenta continua la cursuri și seminarii era cheia înțelegerii acestora și îți permitea ca in perioada de sesiune să-ți însușești mai ușor și bine fiecare disciplină. Pentru pregătirea fiecărui examen se acordau, conform programărilor făcute de fiecare grupa, între 4 și 5 zile. Așa că dacă nu intrai cu disciplina cel puțin înțeleasă nu ai fi putut să-ți însușești corespunzător tematica cursurilor în acest interval de timp.
In cele câteva zile dintre doua examene puteai să recapitulezi cursurile și seminariile și să-ți fixezi cunoștințele, astfel ca la orice întrebare ți-ar fi căzut în biletul de examen să poți da un răspuns care să-l satisfacă pe profesorul examinator.
Examenele erau grele, se țineau scris și oral, notele de zece erau rare și se acordau nu doar pentru cunoașterea expunerilor făcute la cursuri și a aplicațiilor de la seminarii, ci mai cu seamă pentru interpretarea creativa a acestor expuneri, cu exemplificări care sa dovedească unele aspecte pe le-ai înțeles și poți să le dezvolți.
Pentru a obține o notă mare trebuia să răspunzi cât mai amănunțit la cele trei întrebări din bilet. Urmau numeroase întrebări puse de profesor tangente la subiect și de verificare a bibliografiei citite. Cei mai multi dintre profesori verificau și dacă ți-ai însușit bibliografia recomandată – cel puțin două cărți pe disciplină. Nota putea fi influențată cu unu sau chiar două puncte de studierea acestei bibliografii. Numai cine răspundea bine la subiectele de examen și la întrebările suplimentare se putea aștepta să ia nota maximă.
La definitivarea notei avea contribuții și asistentul universitar care prezenta profesorului activitatea studentului pe parcursul semestrului. Notările asistentului vizau modul în care studentul participa la dezbaterile din seminar, elaborarea corespunzătoare a proiectelor, a studiilor de caz și a referatelor. Un criteriu important în notarea studenților era prezenta la cursuri și seminarii.
La unele discipline profesorii sacrificau un curs pentru a da un fel de ,,lucrare de control”. Prin aceasta se verifica dacă studentul învața pe tot parcursul semestrului. Nota la aceasta lucrare avea o oarecare greutate la examen. Prima sesiune de examene din viața mea universitară nu a fost un succes semnificativ. Am luat cele doua examene cu media șapte. Diferența examinării universitare față de cea din liceu și-a spus cuvântul. Situația s-a schimbat radical în sesiunea din vară când din cele cinci examene a căror evaluare se făcea cu note, patru le-am luat cu zece. Rezultatul mi-a dat încrederea în capacitatea mea de a face față exigențelor mediului universitar.
IV: Cum au fost ceilalți ani de facultate?
II: Au venit anii II, III și IV. Printre profesorii care ne-au impresionat în anul întâi, apreciati de toti colegii, amintesc pe prof.univ dr. Albu Alexandru, de economie politica, prof.univ.dr Oțoiu Alexandrina de contabilitate, prof.univ.dr Alexandru de geografie economica etc. Dintre asistenți amintesc pe Șimon Ilie la economie politica, lect univ. Raisa Sargent la organizarea muncii etc.
Aș vrea să menționez că toți profesorii ne-au impresionat prin cunoștințele lor, prin calitatea expunerilor.
În ceea ce privește situația noastră socială, este important să menționez ca majoritatea studenților primeau o bursa de 350 lei/ lună. Cu aceasta bursă se putea procura cartela de masă, se plătea camera la cămin și chiar mai rămâneau 30 de lei foarte prețioși pentru fumători. În rest, pentru celelalte necesități munceam doua luni în vacanța de vară și cu banii câștigați ne descurcam tot anul. Nu aveam pretenții mari, cam toti eram la fel de sărăcăcios îmbrăcați, nu existau situații de invidie, de concurență din acest punct de vedere. Evident, nu aveam autoturisme, părinți cu case de vacanță, colegi cu posibilități materiale care sa facă diferențe semnificative între noi. Poate de aceea eram nu doar colegi, ci și prieteni și ne bucuram de ce ne putea oferi atunci viața studențească. Singurele noastre petreceri erau seratele de dans care se organizau de obicei joia pe holul de la etajul unu din clădirea veche si, uneori, excursiile la munte când mergeam cu ,,Nașul”, neavând bani pentru biletul de tren. Astăzi studenții au viața lor individuală, nici măcar nu se cunosc între ei, sunt foarte diferențiați ca posibilități materiale.
In anul III de studii ni s-a introdus o disciplina noua - Conducerea unităților economice, care era de fapt disciplina de specialitate, disciplina care a dat mai târziu și denumirea facultății. Cursul era predate de profesorul Pintilie Constantin, unul dintre cei mai valoroși profesori ai facultății și din Academie. Seminarul era condus de regretatul asistent, devenit ulterior profesor universitar, Zorlențan Tiberiu. Cei doi formau o echipa valoroasă reușind să sensibilizeze studenții mai mult decât se întâmpla la celelalte discipline. Această disciplina a determinat un salt calitativ în formarea noastră ca economiști în special prin aplicațiile în care se demonstra partea teoretică a cursului. În strânsă legatură cu această disciplină s-a introdus în programa analitica o altă disciplina denumită PROIECTE, o noutate prin care profesorul Pintilie și asistentul său au reușit să ne conștientizeze de frumusețea viitoarei noastre profesii. Fiecare student trebuia să întocmească un proiect prin care să optimizeze conducerea unei întreprinderi industriale, simulând impactul propunerilor făcute, pentru îmbunătățirea eficienței, asupra evoluției indicatorilor economici folosiți atunci în practica întreprinderilor.
Orice soluție propusă modifica eficiența întreprinderii. De exemplu, daca reușeai să faci o propunere de creștere a productivității muncii puteai fie sa sporești profitul, fie să micșorezi numărul de salariați cu impact pozitiv asupra costurilor de producție. Evident propunerile trebuiau să fie demonstrate ca fiind aplicabile. Asta presupunea să cunoaștem și tehnică și organizare și management. Toate disciplinele le studiasem deja, așa că ne puteam demonstra capacitatea de a pune în practică ce învățasem.
IV: A venit și vremea alegerii temei pentru lucrarea de diplomă. Cum a fost?
II: La sfârșitul anului III studenții trebuiau să-și aleagă o temă pentru lucrarea de licență. Disciplina de proiecte ne-a ajutat foarte mult. Perioada de practică din anul III, obligatorie (trei săptămâni) , era axată pe informarea și cunoașterea activităților din întreprinderea unde urma să ne facem lucrarea de licență. Tema pe care mi-am ales-o pentru aceasta lucrare, de comun acord cu indrumatorul meu-profesorul Constantin Pintilie, era ,, Implementarea unor metode moderne de conducere la Întrprinderea de Mașini, Unelte și Agregate din București (IMUAB). Metodele pe care vroiam să le experimentez în cadrul lucrării erau Sistemul Cost Ora Producție (SCOP) si Analiza Valorii (AV), pe care mi le însușisem, așa cum am să prezint, la Cercul științific de conducere a întreprinderilor.
Alegerea temei și îndrumătorului era o decizie foarte importantă și pregătirea ei începea din semestrul doi al penultimului an, fiecare student încerca să o fundamenteze cât mai bine. În ceea ce mă privește, am să prezint modul în care am făcut eu alegerea.
La începutul anului III, profesorul Pintilie a organizat un cerc științific – Conducerea unităților economice. Era un cerc deosebit față de celelalte organizate în facultate. Se ținea miercurea și la el participau studenți, specialiști din producție, cercetători, doctoranzii domnului profesor. Profesorul Pintilie avea legături cu multe întreprinderi, era invitat la ședințele consiliilor de administrație ale acestora și, de asemenea, ținea legătura cu conducerile mai multor institute de cercetare științifică din București și din provincie. Aceasta situație i-a dat posibilitatea să atragă mulți specialiști din producție la cercul științific, să faciliteze practicile studenților și stagiile de informare pentru elaborarea lucrărilor de licență. Discuțiile la cerc erau foarte interesante, se prezentau soluții de perfecționare a conducerii și organizării întreprinderilor, de organizare a muncii în secțiile de producție, eram informați cu rezultatele cercetărilor întreprinse în instituțiile de cercetare etc. La acest cerc au fost prezentate, pentru prima data in Romania, metodele Analiza Valorii și Sistemul de conducere și gestiune Cost Ora Producție. Cele doua metode au fost incluse ulterior in cursul de Conducerea unităților economice si însușite de studenții de la facultatea noastră. Menționez ca aceste metode au fost prezentate în ședințele cercului științific de doi specialiști din producție. Metodele fuseseră deja testate de ei la IMUAB unde lucrau, fiind conducătorii unor departamente organizatorice respective Pregătirea Lansarea și Urmărirea Producției și Departamentul de Contabilitate.
Tot între activitățile de cercetare științifică promovate de cercul științific și Catedra de conducere au fost si contractele de cercetare încheiate cu mai multe întreprinderi și la care participau inclusiv studenți.
Elaborarea lucrării de diplomă am realizat-o pe tot parcursul anului patru. Profesorul Constantin Pintilie, avea obiceiul ca studenții să beneficieze și de îndrumarea unor specialiști din producție sau din cercetare. Eu am colaborat cu cei doi specialiști din IMUAB, pe care îi vizitam la întreprindere după un program sugerat de ei. Cei doi mi-au pus la dispoziție, pentru documentare, materiale în legatură cu istoricul întreprinderii, profilul, structura organizatorică, principalele produse care se fabricau în această întreprindere, nivelul tehnic al dotării cu utilaje și instalații de fabricație, situația financiară etc. Până la jumătatea anului patru aveam deja elaborată prima parte a lucrării de diplomă, respectiv prezentarea întreprinderii și o analiză SWOT din care rezulta că într-adevăr se impunea introducerea unor metode noi în conducerea și organizarea producției. Aplicarea propriu-zisă a celor două metode am făcut-o sub îndrumarea celor doi specialiști din întreprindere. La orele de consultații ale profesorului Pintilie îi prezentam acestuia stadiul de elaborare a lucrării cu schimbările benefice pe care le produceau cele două metode în conducerea și organizarea Secției de fabricat mașini prin așchiere a întreprinderii. În final, spre sfârșitul semestrului, în cercul științific menționat se analizau lucrările de diplomă și profesorul Pintilie le accepta pe baza unui referat în care se găseau și observațiile referatelor întocmite și de specialiștii din întreprindere prin care se confirma că lucrarea a fost elaborată pe baza activității de cercetare întreprinsă de noi în întreprinderi, că datele din lucrare sunt reale și că propunerile făcute sunt fezabile și pot aduce rezultate benefice pentru întreprindere.
IV: Susținerea lucrării de diploma a fost un moment decisiv în viața ta de student?
II: Lucrarea de diplomă acceptată se susținea de către student în fața unei comisii compusă din conducator și alți doi profesori de la Catedra de Conducere. Susținerea lucrării, care dura 20-30 de minute, presupunea: prezentarea situației existente la întreprindere (o analiză diagnostic) la momentul începerii cercetării, din care trebuia să rezulte că tema lucrării răspundea unei necesitați reale de îmbunătățire a conducerii și organizării întreprinderii, prezentarea teoretică a metodelor propuse, impactul implementării și folosirii metodelor asupra indicatorilor economici ai întreprinderii. În susținere ne foloseam și de grafice. Comisia punea întrebări pe marginea lucrării. Întrebările puteau să facă trimitere și la disciplinele de specialitate legate de tematica lucrării. La finalul zilei de examinare eram chemați și ni se făceau cunoscute notele date de comisie. Cu această ocazie membrii comisiei mai făceau observații și recomandări pentru viitorul nostru după repartizarea la locurile de muncă oferite de organizațiile economice din toată țara.
IV: Cum a fost repartizarea în producție.
II: Ziua cea mare, așteptată patru ani, a sosit. Atmosfera era de sărbătoare. În general toți colegii eram fericiți și cu gânduri mari, speram ca o dată intrați în serviciu vom schimba lumea. Locurile oferite de economia naționala erau stabilite și afișate. Repartizarea în producție s-a făcut centralizat pe țară. Locurile anunțate erau ocupate în ordinea mediilor de absolvire. Formula de calcul a mediei de absolvire era: de doua ori media de absolvire a celor patru ani de studiu plus nota obținuta la susținerea examenului de diploma, totul împărțit la trei. Pentru cei căsătoriti se mergea împreuna în localitatea și la întreprinderea alese de cel cu media cea mai mare. Locul repartizat era obligatoriu de ocupat. La repartizare era prezent și un reprezentant din partea întreprinderilor ofertante. Acesta făcea o scurta prezentare a întreprinderii celor repartizați și stabileau de când poate să se prezinte la întreprindere. Regula era ca dupa 30 de zile sa ne prezentăm la locul de muncă. Aveam o vacanță de o lună. Demn de reținut este faptul ca pentru toți absolvenții statul oferea locuri de muncă. Nu existau șomeri cu studii superioare.
IV: Tu ce ai ales la repartiție?
II: In ceea ce mă privește am primit un loc în învățământ, chiar în ASE, la o catedra înființată în acel an – Catedra de eficiență economică a investițiilor și fondurilor fixe. Cel care a înființat catedra a fost profesorul universitar Ion Românu, care a rămas îi șeful catedrei până în anul 1990. Primii trei ani am funcționat ca asistent stagiar, apoi înca trei ani ca asistent universitar. Din anul 1978 am ocupat prin concurs funcția de lector universitar. Din păcate toți care am promovat în acel an pe funcția de lector universitar nu am mai fost promovați o perioada lungă de timp deți întruneam toate condițiile. Nici pentru un viitor apropriat nu se întrevedeau posibile promovări, ministerul, conducerea țării apreciau că sunt prea multi conferențiari și profesori universitari. Multi dintre noi, ajunsi deja la o vârstă înaintată, ne gândeam să plecăm din învățământ.
A fost o perioadă grea, salariile erau mici, se considera ca munca noastră este ușoară și eram plătiți mai puțin decât cei din producție. În realitate activitatea noastră nu era deloc ușoară, trebuia sa pregătești fiecare curs și seminar cu informațiile cele mai noi, la nivelul posibilităților foarte reduse de documentare care erau atunci. Ministerul nu mai achiziționa reviste, cărți de specialitate din străinătate. De asemenea, aveam multe sarcini în afara celor de învățământ, eram mobilizați în special la muncă voluntară, pentru finalizarea unor construcții (vezi chiar hotelul Dorobanți și amenajarea bulevardului Ana Ipătescu, terenul de fotbal al echipei Sportul studențesc etc), participam la contracte de cercetare științifică pentru marile întreprinderi, fără să fim remunerați. Vara mergeam împreună cu studenții la munci agricole. Abia dupa Revoluția din Decembrie 1989, ni s-a făcut dreptate. In 1990 am ocupat funcția de conferențiar universitar, iar in 1993 pe cea de profesor universitar. Ambele pe bază de concurs.
IV: Să vorbim despre stagiul doctoral.
II: Începând cu gradul de conferențiar era obligatoriu să fi doctor în științe. In anul 1974 m-am înscris la doctorat avându-l conducator științific pe profesorul Pintilie Constantin, unul dintre puținii conducători de doctorat din facultatea noastră. Admiterea s-a făcut pe bază de concurs, cererile fiind mai multe decât locurile disponibile pentru conducătorii de doctorat existenți în ASE. Concursul se desfășura în fața unei comisii și consta în prezentarea realizărilor profesionale și, în special, în analiza planului lucrării alese. Doctorandul trebuia să prezinte și posibilitățile de documentare științifica, inclusiv cele de aplicare în economie a rezultatelor cercetării. Perioada de elaborare a lucrării era de cinci ani cu posibilitate de prelungire pe baza unor motive bine justificate și acceptate de conducătorul științific.
Tema pe care mi-am ales-o, de comun acord cu conducătorul științific, a fost Conducerea proiectelor de investiții in cadrul unor programe de dezvoltare pe termen mediu. Perioada de pregătire doctorală cuprindea mai multe etape:
-se susțineau în fața unor comisii, cu profesori de specialitate, trei examene cu notare; trebuia sa obții note mai mari de șase; în general doctoranzi erau bine pregătiți la aceste discipline și notele erau de zece și de nouă, rareori se obținea o notă de opt; disciplinele de examinare aveau legătură teoretică directă cu teza de doctorat; în cazul meu examinarea s-a făcut la disciplinele – economie politică; conducerea organizarea și planificarea întreprinderilor, elaborarea si fundamentarea eficienței proiectelor de investiții;
- elaborarea și susținerea a trei referate de cercetare științifică; aceste referate, care se susțineau în fața unei comisii și la care puteau participa și alți profesori din facultate, se notau cu calificativul admis sau respins; referatele reprezentau rezultatele cercetării doctorandului pe capitole din teză; astfel ca la sfârșitul acestei perioade o buna parte din teză putea fi finalizată; elaborarea acestor referate dura însă foarte mult, era o munca de creație; nu existau suficiente materiale de documentare, nu exista internetul de azi; singurele documente bibliografice erau cărțile scrise de profesorii universitari și cercetătorii din țara noastră; lipseau revistele și cărțile de specialitate din străinătate; nu aveam cărți și reviste străine recente din care să ne documentăm, să cunoaștem unde s-a ajuns cu cercetarea și cunoașterea în domeniul temei de doctorat; cerința obligatorie pentru admiterea tezei era ca doctorandul să aducă noutăți, să depășească nivelul cunoașterii la care se ajunsese până atunci în literatura de specialitate și în practica economică din țara noastră; de aceea, elaborarea tezei dura în majoritatea cazurilor mai mult de cinci ani; menționez ca niciodată, pana în 1990, nu s-a constatat existenta plagiatului.
IV: Să vorbim despre participarea la congrese și conferințe științifice.
II: Alte activități obligatorii din perioada de elaborare a tezei erau participarea cu referate la congrese și conferințe științifice organizate, în general, de alte universități din țară, referate care se publicau în proceedings-ul conferințelor. De asemenea, doctoranzii aveau obligația sa publice cărți în edituri. Se admiteau colaborările alături de profesorii titulari la manualele editate în ASE, la caietele de lucrări practice, la proiectele economice. Evident, cele mai bine cotate erau publicațiile în editurile de specialitate recunoscute.
Pentru mine și ceilalți doctoranzi ai profesorului Pintilie pretențiile erau mai mari. Deși i-am prezentat de mai multe ori manuscrisul tezei de doctorat mi-a amânat cel puțin trei ani susținerea tezei. Profesorul Pintilie pretindea să publici cel puțin o carte pe tema abordată în teză. În vremurile acelea era greu sa ajungi să publici cărți în editurile consacrate. Accesul era cu precădere pentru politicieni și specialiștii consacrați. Din fericire, în perioada anilor optzeci exista în toate întreprinderile un interes deosebit pentru implementarea metodei Analiza valorii. Fiind deja cunoscut pentru preocupările mele în dezvoltarea metodei AV am fost solicitat să țin mai multe cursuri pentru instruirea salariaților unor întreprinderi din București și din Brașov. In anul 1984, când participam cu un referat cu tema AV la o conferință științifică, am avut o discuție cu un redactor șef de editură care mi-a sugerat că publicarea unei cărți cu tematica AV ar fi bine venită. Așa am reușit să public în 1984 cartea Analiza Valorii în Editura Științifică și Enciclopedică. Cu aceasta realizare profesorul Pintilie mi-a acceptat susținerea tezei.
Comisia, la care participau alături de conducătorul științific alți trei profesori, m-au audiat circa o oră. În final am obținut votul fiecăruia cu calificativul foarte bine.
IV: Să revenim la condițiile de promovare în cariera didactică.
II: Asa cum am menționat promovarea de la lector la conferențiar a durat 12 ani și poate nu s-ar fi realizat nici atunci dacă nu se schimba regimul politic. După 1990 în evaluarea cadrelor didactice s-a pus accentual pe lucrările de cercetare științifică. Participarea la conferințe științifice organizate în străinătate și publicarea de articole de specialitate în reviste din străinătate au devenit criterii obligatorii pentru promovare. De asemenea, criteriile vizau elaborarea și publicarea cursului pe care urma să-l predai.
In ceea ce mă privește mi-am orientat cercetarea științifica pe înființarea de noi discipline care urmau să fie introduse în programa facultății care trebuia schimbată conform noilor cerințe în evoluția economiei naționale. Am înfiintat și am predat disciplinele :Evaluarea organizațiilor și Managementul calități. Aceste discipline s-au predat și la cursurile de master, pentru studenți, și la cursurile postuniversitare organizate de facultate. De asemenea, disciplina Analiza valorii am predat-o pentru doi ani la Facultatea de contabilitate. Pentru disciplina Evaluatrea organizațiilor am facut un curs la ANEVAR, unde ulterior am și predat, iar pentru disciplina Managementul calității, o noutate in ASE, am facut un stagiu de documentare in Belgia la Universitatea Tehnica din Liège (UNIVERSITÉ DE LIÈGE), in anul 2000.
Cele mai valoroase rezultate ale activității mele de cercetare științifică s-au concretizat în articolele pe care le-am publicat în reviste de specialitate din țară și din străinătate, dintre care 10 au fost cotate ISI și în cele 16 cărți publicate în edituri recunoscute din țară și din străinătate. Printre cărți amintesc Ingineria Valorii, publicată in anul 2000, Evaluarea organizațiilor publicată în anul 2004 ambele în Editura Economică, Managementul calității si Ingineria valorii publicate in anul 2008 in Editura ASE, iar cartea Measuring Value Romanian Experiences a fost publicată în Editura Lambert din Germania in anul 2011.
În anul 2000 am primit titlul de professor universitar conducător științific de doctorat. În această calitate am îndrumat până în anul 2011, când am fost pensionat, 26 de doctoranzi. Niciunuia dintre acești doctoranzi nu i s-a contestat teza pentru că în tezele lor au fost incluse numai soluții originale.
IV: Să vorbim puțin despre pensionare.
II: Pensionarea a intervenit în anul 2011, deși nu împlinisem vârsta de 70 de ani. Un nou ministru al învățământului a proclamat că vârsta de pensionare trebuie sa se micșoreze la 65 de ani, așa cum văzuse el în Occident. Menționez că acest ministru nu a fost cadru didactic, nu a lucrat în învățământ și a fost pus pe post pe motive politice. Impactul asupra psihicului celor doua generații care au fost pensionați înainte de 70 de ani, cum era obiceiul, a fost amplificat de faptul că nu eram pregătiți în acest sens și aveam încă planuri de activități până la 70 de ani. După doi ani, când ministrul a fost destituit s-a revenit ca pensionarea sa poată începe de la vârsta de 70 de ani. Am făcut această prezentare legată de pensionare întrucât ne-a afectat foarte mult starea psihică. Mi-a fost foarte greu să mă acomodez cu noua situație.
Am continuat sa public articole, am mai scris cartea Diagnosticarea si Evaluarea Organizațiilor împreună cu un fost doctorand, pe care am publicat-o în 2018 la Editura Pro Universitaria. În prezent am intervenții pe internet în legatură cu evenimentele politice și economice la zi.
Îi mulțumesc profesorului Ion IONIȚĂ pentru că a avut amabilitatea de a răspunde întrebărilor mele. Sunt sigur că cititorii acestui interviu vor înțelege și mai bine cum au stat lucrurile în vremurile de demult, atât în ceea ce privește viața de student, cât și viața de doctorand, care erau principiile valorice care determinau ierarhizările reale în mediul academic în general și în lumea științifică în special. El nu a spus în răspunsurile lui despre mediile cu care a promovat anii studenției și nici despre filtrele care au fost la admiterea în învățământul superior ca asistent stagiar, cât și la admiterea de la colocviul de la doctorat. Numai calitățile excepționale de cercetător științific și de dascăl au făcut ca un tânăr provenit dintr-o familie modestă să acceadă într-un mediu select, așa cum este învățământul superior și să urce treaptă cu treaptă, până la calitatea de profesor universitar.
(01 septembrie 2022)
Thursday, August 11, 2022
alfa
Pe profesorul Ioan ROXIN îl cunosc din vremea studenției lui, de când era în anul al II-lea la Facultatea de Planificare și Cibernetică Economică, de la seminarul de programare în limbajul COBOL pe care-l conduceam la grupa unde el era student. Pentru că el a început viața de student la Facultatea de Calcul Economic și Cibernetică Economică și în urma unei intervenții brutale la o plenară a PCR din 29 iunie 1977, aceasta a devenit începând cu anul anul universitar 1977 -1978 Facultatea de Planificare și Cibernetică Economică, Ioan ROXIN a terminat altă facultate decât cea pe care o incepuse.
ROXIN, Ioan, MERCIER, Daniel (2005), Multimédia, les fondamentaux : introduction à la représentation numérique (+1 CD-Rom). Vuibert, 2005, 274p.
(08 august 2022)